Cartea care ma insoteste

Prefata:

BESTSELLER NEW YORK TIMES PUBLICAT IN 27 DE TARI.
 
O poveste emotionanta, dar si amuzanta, despre familie, dragoste, loialitate si speranta, despre minunile si absurditatile vietii umane, perceputa prin ochii - si nasul - unui caine.

"O carte care merita pusa alaturi de Pescarusul Jonathan Livingston a lui Richard Bach, de Alchimistul lui Paulo Coelho si de Viata lui Pi a lui Yann Martel." The Portland Oregonian
 
Enzo este diferit de alti caini: un filosof cu un suflet aproape uman, a invatat o multime de lucruri stand toata ziua in fata televizorului sau ascultand cu atentie cuvintele stapanului sau, Denny Swift, pilot de curse in devenire. A inteles ca viata, la fel ca si cursele de masini, nu inseamna numai viteza. Folosind tehnicile necesare pe pista de curse, poti pilota cu succes printre toate problemele existentei. Si, pentru ca a invatat cum poti sa devii o persoana plina de compasiune si de succes, Enzo asteapta cu nerabdare urmatoarea viata, cand este convins ca se va intoarce pe pamant ca om.

Fragment de autor:

1.

Tot ce am sunt gesturile, iar acestea trebuie sa fie, uneori, generoase in esenta lor. Si cand mai intrec masura si intru in zona melodramaticului, trebuie sa fac asta pentru a comunica limpede si eficient. Pentru a-mi face inteles punctul de vedere fara dubii. Nu ma pot baza pe cuvinte deoarece, spre marea mea dezamagire, limba mi-a fost conceputa lunga si plata, si atarna, iar din cauza asta e o unealta ingrozitor de ineficienta pentru a impinge mancarea prin gura in timp ce mestec, si o unealta chiar si mai putin eficienta pentru a strange sunetele in mai multe silabe, inteligente si complicate, care sa poata fi puse laolalta si sa formeze cuvinte si propozitii. De aceea stau acum aici si il astept pe Denny sa vina acasa — trebuie sa soseasca din minut in minut —, zacand pe dalele reci de gresie din bucatarie, inmuiat in propria mea urina.

Sunt batran. Si, desi as putea sa imbatranesc si mai mult, nu asa vreau sa plec. Indopat cu medicamente impotriva durerii si steroizi care sa-mi dezumfle incheieturile. Cu privirea incetosata de cataracta. Cu pachete pufoase, de plastic, cu pampersi ,,Doggie Depends’’ stocate in camara. Sunt sigur ca Denny mi-ar aduce unul dintre carucioarele alea mici pe care le-am vazut pe strada, care sprijina labele din spate in asa fel incat un caine sa-si poata trage fundul dupa el atunci cand toate incep sa scartaie. Este umilitor si degradant. Nu sunt sigur daca e mai rau decat sa costumezi un caine pentru Halloween, dar e cam pe-acolo. Desigur, ar face-o cu dragoste. Stiu ca m-ar tine in viata cat de mult ar putea, in vreme ce trupul meu s-ar deteriora, s-ar dezintegra in jurul meu, s-ar dizolva pana cand n-ar mai ramane nimic in afara creierului afundat intr-un borcan de sticla plin cu un lichid limpede. Cu globii oculari plutind la suprafata si tot felul de cabluri si tuburi care mi-ar hrani rama­sitele. Dar nu vreau sa fiu mentinut in viata. Pentru ca stiu ce urmeaza. Am vazut la televizor. Am vazut un documentar tocmai despre Mongolia, din toate locurile din lumea asta. A fost cel mai bun lucru pe care l-am vazut vreodata la televizor, desigur, cu exceptia Grand Prix-ului Europei din 1993, cea mai mare cursa de Formula 1 a tuturor timpurilor, in care Ayrton Senna s-a dovedit un geniu al pilotajului pe ploaie. Asa cum spuneam, dupa Grand Prix-ul din 1993, cel mai bun lucru pe care l-am vazut la televizor a fost un documentar care mi-a explicat totul, m-a facut sa inteleg si mi-a spus intregul adevar: cand un caine isi incheie de trait vietile sub forma de caine, urmatoarea sa reincarnare este ca om.

Intotdeauna m-am simtit aproape uman. Intotdeauna am stiut ca sunt diferit de ceilalti caini. Sigur, sunt indesat in trupul unui caine, dar asta e doar carcasa. Important este ce e inauntru. Sufletul. Iar sufletul meu este foarte uman.
Acum sunt gata sa devin om, desi imi dau seama ca o sa pierd tot ce-am fost pana acum. Toate amintirile, toate experientele. Mi-ar face placere sa le iau cu mine in urmatoarea viata — am trecut prin atatea cu familia Swift — dar n-am nici un cuvant de spus in aceasta chestiune. Ce altceva pot face decat sa ma straduiesc sa tin minte? Sa incerc sa imprim ceea ce stiu in suflet, ceva ce nu are suprafata, laturi, pagini, nu are nici o forma. Sa port totul atat de adanc in buzunarele existentei mele incat, atunci cand voi deschide ochii si voi privi la noile mele maini cu degete opozabile, capabile sa se stranga tare in jurul celorlalte degete, voi sti deja. Voi fi vazut deja.

Usa se deschide si ii aud strigatul familiar.

— Hei, Zo!
De obicei, las durerea la o parte si ma ridic cu greu in picioare, dau din coada, scot limba de-un cot si imi ingrop capul intre picioarele lui. E nevoie de o vointa umana sa ma abtin, mai ales acum, dar o fac. Ma abtin. Nu ma ridic. Ma prefac.

— Hei, Enzo ?
Ii aud pasii, ingrijorarea din glas. Ma gaseste si priveste in jos. Ridic capul, dau fara vlaga din coada, in asa fel incat sa lovesc podeaua. Imi joc numarul.

Clatina din cap si-si trece mana prin par, pune jos punga de plastic de la bacanie in care se afla cina lui. Pot sa simt prin plastic mirosul de pui fript. In seara asta o sa manance pui fript si o salata mare.

— Oh, Enz, spune el.
Se apleaca spre mine, ingenuncheaza, ma mangaie pe cap in felul sau, de-a lungul cutei din spatele urechii, iar eu imi ridic capul si il ling pe brat.

— Ce s-a intamplat, puiule ?

Gesturile nu pot explica.
—Poti sa te ridici ?

Incerc, si picioarele mi se impleticesc. Inima o ia razna, se napusteste inainte pentru ca nu, nu pot sa ma ridic. Intru in panica. Credeam ca doar ma prefac, dar chiar nu pot sa ma ridic. Rahat. Viata imita arta.
—Usurel, puiule, spune el, apasandu-ma cu palma pe piept ca sa ma linisteasca. Te tin eu.
Ma ridica in brate cu usurinta, ma leagana si pot sa miros pe hainele lui intreaga zi. Pot sa miros tot ce a facut. Munca lui, service-ul auto unde sta in picioare toata ziua in spatele tejghelei, incercand sa fie amabil cu clientii care se ratoiesc la el pentru ca BMW-urile lor nu merg cum trebuie si e atat de scump sa le repari, iar asta ii infurie asa de tare incat trebuie sa tipe la cineva. Pot sa-i miros si pranzul. S-a dus la restaurantul indian care ii place. Mananci cat poti. E ieftin si cateodata ia cu el un recipient si fura cateva portii in plus de pui tandoori si orez galben pentru cina. Pot sa miros berea. S-a oprit undeva. La restaurantul mexican de pe deal. Pot sa simt in rasuflarea lui chipsurile tortilla. Acum inteleg. De obicei ma descurc excelent cu trecerea timpului, dar nu i-am dat atentie din cauza emotiilor.

Ma asaza cu blandete in cada, da drumul robinetului de la dusul mobil si spune:
—Usurel, Enz. Imi pare rau ca am intarziat. Trebuia sa vin direct acasa, dar baietii de la munca au insistat. I-am spus lui Anthony ca plec, si...

Se opreste si-mi dau seama ca el crede ca accidentul meu s-a petrecut pentru ca a intarziat. Oh, nu. Nu asta am avut de gand. E atat de greu sa comunic pentru ca sunt atat de multe parti care trebuie sa se miste. E prezentarea si e interpretarea, si ele depind atat de mult una de cealalta incat lucrurile sunt foarte dificile. Nu voiam sa se simta prost. Voiam sa vada ceea ce e atat de evident, ca e-n regula sa ma lase sa plec. A trecut prin atat de multe si, in final, le-a depasit. Nu trebuie sa mai fiu si eu prin preajma, sa-si faca griji in plus. Ca sa straluceasca, are nevoie ca eu sa-l eliberez.

E atat de scanteietor. Lumineaza. E frumos cu mainile lui care apuca lucrurile si cu limba care spune lucruri si cu felul in care sta in picioare si isi mesteca indelung mancarea, prefacand-o intr-o pasta inainte s-o inghita. O sa-mi fie dor de el si de micuta Zoë, si stiu ca si lor o sa le fie dor de mine, dar nu pot ingadui ca sentimentalismul sa-mi umbreasca Marele Plan. Dupa ce o sa se intample asta, Denny o sa fie liber sa-si traiasca viata si eu o sa ma intorc pe pamant intr-o noua forma, ca barbat, si o sa-l gasesc si o sa-i strang mana si o sa-i spun ce talentat e si apoi o sa-i fac cu ochiul si o sa adaug: ,,Enzo iti transmite salutari’’ si o sa ma intorc si o sa plec repede, in timp ce el o sa strige dupa mine: ,,Te cunosc de undeva? Ne-am mai intalnit?’’

Dupa baie, curata podeaua din bucatarie, in timp ce eu il urmaresc; imi aduce mancarea, pe care o inghit, ca de fiecare data, prea repede, si ma asaza in fata televizorului, iar intre timp isi pregateste cina.

—Ce-ai zice de o caseta?
—Da, o caseta, ii raspund, dar, desigur, nu ma aude.

Pune o caseta cu una dintre cursele la care a participat el, ii da drumul si privim. E una dintre preferatele mele. Pista e uscata pentru tura de incalzire si apoi, imediat dupa ce flutura steagul cu carouri, care arata ca a inceput cursa, vine un zid de ploaie, apa curge torential si inghite pista si toate masinile incep sa se rasuceasca necontrolat, iesind in decor, si el trece printre ele ca si cum ploaia nu l-ar atinge, ca si cand ar avea un descantec magic care ar despica zidul de apa din calea lui. La fel ca la Grand Prix-ul Europei din 1993, cand Senna a intrecut patru masini in deschiderea cursei, patru dintre cei mai buni campioni in masinile lor campioane — Schumacher, Wendlinger, Hill, Prost —, si el i-a intrecut pe toti. Ca si cum ar fi fost invaluit intr-un descantec magic.

Denny este tot atat de bun ca si Ayrton Senna. Dar nimeni nu vede asta pentru ca el are responsabilitati. O are pe fiica sa, Zoë, si a avut-o pe sotia sa, Eve, care a fost bolnava pana s-a stins, si ma are pe mine. Si sta in Seattle, cand ar trebui sa traiasca in alt loc. Si are o slujba. Dar, cateodata, cand se duce in alta parte, se intoarce cu un trofeu si mi-l arata si imi povesteste totul despre cursele la care a fost si cum a stralucit pe pista si i-a invatat pe ceilalti piloti din Sonoma sau Texas sau Mid-Ohio ce inseamna cu adevarat o cursa prin ploaie.
Cand se termina banda spune: ,,Hai sa mergem afara’’, iar eu ma chinui sa ma ridic.

Imi salta fundul in aer si imi centreaza greutatea pe picioare si apoi sunt bine. Ca sa-i arat asta, imi frec nasul de coapsa lui.
— Asa, Enzo, baiatule!
Iesim din apartament; noaptea e taioasa, racoroasa, si jucausa si limpede. Mergem doar pana la intersectie si inapoi, pentru ca soldul ma doare atat de tare si Denny vede. Denny stie. Cand ne intoarcem, imi da prajiturelele de culcare si eu ma incolacesc in patul meu care e pe podea, langa al lui. Ia telefonul si formeaza un numar.

— Mike, zice el.
Mike este prietenul lui Denny de la service-ul unde lucreaza amandoi in spatele tejghelei. Ce fac ei se numeste relatii cu clientii. Mike este un tip micut cu maini prietenoase, roz si intotdeauna spalate si fara miros.
— Mike, poti sa-mi tii tu locul maine? Trebuie sa-l duc iar pe Enzo la veterinar.

In ultima vreme am fost de multe ori la veterinar ca sa luam diverse medicamente care ar trebui sa ma ajute sa ma simt mai bine, dar nu e asa, zau. Si de vreme ce nu sunt bune de nimic, si tinand cont de tot ce s-a intamplat ieri, am pus in miscare Marele Plan.
Denny se opreste un moment din conversatie si, cand incepe din nou sa vorbeasca, vocea nu-i mai suna ca de obicei. E ragusita, ca si cum ar fi racit, sau ar avea o alergie.
— Nu stiu, continua el. Nu stiu daca e o vizita dus-intors.
Poate ca nu sunt capabil sa formez cuvinte, dar le inteleg. Si sunt surprins de ce spune, desi eu am pus totul la cale. Pentru o clipa, sunt surprins ca planul meu functioneaza. E cel mai bun lucru pentru toata lumea, stiu. Este ceea ce Denny trebuie sa faca. A facut atat de mult pentru mine, toata viata mea. Ii datorez aceasta eliberare. Am avut o cursa buna impreuna, iar acum s-a incheiat; ce e rau in asta?
Inchid ochii si ascult vag, pe jumatate adormit, cum face lucrurile pe care le face in fiecare seara inainte sa adoarma. Se sapuneste, se freaca, se stropeste si apa sare. Atatea lucruri. Oamenii si ritualurile lor. Cateodata se agata atat de mult de lucruri.



2.

M-a ales dintr-o gramada de catelusi, un cocolos care se clatina si se rostogolea, cu labute, urechi si cozi amestecate, in spatele unui hambar, intr-un camp urat mirositor langa un oras la est de Washington, numit Spangle. Nu-mi aduc aminte prea multe despre locul de unde veneam, dar mi-o amintesc pe mama. O labradorita greoaie, cu tate care se leganau ca niste pendule, inainte si inapoi, in vreme ce eu si fratii mei mititei alergam dupa ele prin curte. Sincer, mama nu parea sa ne aiba prea mult la suflet, si ii era indiferent daca mancam sau muream de foame. Parea usurata ori de cate ori unul dintre noi pleca. Un mamifer micut si moale mai putin care sa se tina dupa ea si sa o suga de lapte pana sangera.

N-am stiut niciodata cine e tata. Cei de la ferma i-au spus lui Denny ca era o corcitura de ciobanesc cu canis, dar nu cred. N-am vazut niciodata un asemenea caine la ferma, si daca doamna era draguta, barbatul alfa era un nemernic hain care te mintea privindu-te drept in ochi, chiar daca i-ar fi fost mai bine sa spuna adevarul. Vorbea mereu despre relativa inteligenta a raselor de caini si credea cu fermitate ca ciobanestii si canisii erau cei mai destepti, si prin urmare ar fi mult mai de dorit — si mult mai valoros — cand ,,se combinau cu un labrador pentru temperament’’. O gramada de prostii. Toata lumea stie ca ciobanestii si canisii nu sunt deosebit de destepti. Ei raspund si reactioneaza, dar nu gandesc independent. Mai ales ciobanestii cu ochi albastri din Australia de care oamenii fac atata caz cand prind un frisbee. Sigur, sunt destepti si iuti, dar nu gandesc dincolo de limitele impuse; totul e doar o conventie.

Sunt sigur ca tata a fost terier. Pentru ca terierii sunt cei care rezolva problemele. Fac ce le spui, dar numai daca asta se potriveste cu ceea ce voiau oricum sa faca. La ferma era un terier ca asta. Un airedale. Mare, maroniu-inchis si dur. Nimeni nu-i trecea pe dinainte. Nu statea cu noi in campul in care ieseai pe poarta din spatele casei. Statea in hambarul din josul dealului, langa paraul unde oamenii veneau sa-si repare tractoarele. Dar cateodata urca dealul, si atunci toata lumea se ferea. Se vorbea pe camp ca e un caine de lupta pe care barbatul alfa il tinea separat pentru ca ar ucide un alt caine numai daca amusina in directia lui. Iti sfasia blana de pe ceafa din cauza unei priviri prea lenese. Iar cand o catea era in calduri, o calarea bine si apoi pleca la treburile lui fara sa se gandeasca cine privea sau cui ii pasa. M-am intrebat adesea daca el ma prasise. Am culoarea lui, maroniu-inchis, si blana usor carliontata, iar oamenii remarca adesea ca trebuie sa fiu pe jumatate terier. Imi place sa cred ca provin dintr-un bazin genetic bine determinat.

Imi amintesc arsita din ziua in care am parasit ferma. Fiecare zi in Spangle era fierbinte, si eu credeam ca lumea era un loc fierbinte pentru ca niciodata n-am stiut ce inseamna frigul. Nu vazusem niciodata ploaia, nu stiam prea multe despre apa. Apa era chestia aia din galeti pe care o beau cainii mai batrani, si era chestia pe care barbatul alfa o imprastia cu furtunul pe fetele cainilor care ar fi avut chef sa se ia la tranta. Dar ziua in care a venit Denny era neobisnuit de calda. Eu si fratii mei ne harjoneam asa cum faceam mereu, si o mana s-a intins in gramada, mi-a gasit ceafa si brusc ma leganam sus in aer.
— Asta, a spus barbatul.
Asta a fost prima mea privire catre restul vietii mele. Era subtire, cu muschi prelungi si puternici. Nu era un barbat mare, dar era hotarat. Avea ochi patrunzatori, albastri ca gheata. Parul ii era ciufulit, iar barba scurta si zbarlita era inchisa la culoare si sarmoasa, ca a unui terier irlandez.
— Floarea canisei, a spus doamna. Era draguta; intotdeauna mi-a placut cand ne lua la ea in poala. Cel mai dulce, a spus. Cel mai bun.
— Ne gandeam sa-l pastram, a spus barbatul alfa, facand un pas inainte cu cizmele lui mari manjite de noroi de la paraul unde repara un gard.

Asta era fraza pe care o folosea intotdeauna. La naiba, eram un catelus de numai douasprezece saptamani si deja auzisem vorbele alea de cateva ori. Le folosea ca sa ia mai multi bani.
— Il dati?
— Pentru un pret bun, a spus barbatul alfa, uitandu-se cu ochii mijiti la cerul albit de soare. Pentru un pret bun.




3

"Foarte usor. De parca ai avea coji de oua pe pedale’’, spune intotdeauna Denny, ,,si nu vrei sa le spargi. Asa se conduce pe ploaie.’’
Cand ne uitam impreuna la casete video — ceea ce facem din prima zi in care l-am intalnit — imi explica aceste lucruri (mie!). Echilibru, anticipatie, rabdare. Toate astea sunt vitale. Vedere periferica, sa vezi lucruri pe care nu le-ai mai vazut inainte. Senzatii chinestezice, sa conduci din turul pantalonilor. Dar ceea ce mi-a placut intotdeauna cel mai mult este cand vorbeste despre faptul ca trebuie sa nu ai amintiri. Amintiri ale lucrurilor pe care le-ai facut chiar si cu o secunda mai devreme. Bune sau rele. Pentru ca o amintire inseamna un timp care se strange in sine. A-ti aminti inseamna sa te detasezi de prezent. Pentru a atinge orice forma de succes in cursele de masini, un pilot trebuie sa nu-si aminteasca niciodata nimic.

De aceea pilotii simt o nevoie irezistibila sa-si inregistreze fiecare miscare, fiecare cursa, cu camere puse in cockpit, cu videouri in masina, cu datele notate secventa cu secventa; un pilot nu poate fi martor la propria sa maretie. Asa spune Denny. El spune ca a pilota inseamna a actiona. Inseamna sa fii parte a unui moment si sa nu fii constient de nimic altceva decat de acel moment. Reflectia trebuie sa vina mai apoi. Marele campion Julian SabellaRosa a spus: ,,Cand particip la o cursa, mintea si trupul meu lucreaza atat de repede si atat de bine impreuna, incat trebuie sa fiu sigur ca nu gandesc, altfel cu siguranta o sa fac o greseala.”

Curriculum vitae:

Garth Stein, scriitor si producator de film din Seattle, Washington. S-a nascut in Los Angeles, dar a crescut in Seattle. A studiat la Columbia University, luandu-si masteratul in cinematografie (1990). In 1991 a fost coproducatorul unui film de scurt-metraj, The Lunch Date, care a primit un Oscar, A publicat mai multe romane: Raven Stole the Moon (1998); How Evan Broke his Head and Other Secrets (2005), care a primit The Pacific Booksellers Association Award; si in 2008 The Art of Racing in the Rain (Enzo), tradus in 24 de limbi. In 2005 a scris o piesa de teatru, Brother Jones, care a fost pusa in scena in Los Angeles.